bohemma creative arts

Archive for the ‘Editorial’ Category

Centrul de Dezvoltare Curriculară și Studii de Gen FILIA lansează vineri, 15 martie la ceainăria Cărturești volumele Catalogul reclamelor ofensatoare și Femeile spun nu publicității ofensatoare.

Lucrarile sunt rezultatul proiectului Femeile spun nu publicității ofensatoare!, derulat de FILIA cu sprijinul Ambasadei Regatului Țărilor de Jos şi implementat în perioada iulie 2011- februarie 2013.

Moderatoare va fi Oana Baluta, presedinta Centrului FILIA, iar printre invitati se numara Norma NIŢESCU, Ambasada Regatului Țărilor de Jos, Mihaela MIROIU, prof.univ. SNSPA, Asztalos CSABA, Preşedinte CNCD, Alice IANCU, vice-președintă Centrul FILIA si Andreea MOLOCEA, vice-președintă Centrul FILIA.

In cadrul acestui proiect a luat nastere si blogul http://nupublicitatiiofensatoare.blogspot.ro/, spatiu deschis oricui doreste sa sesizeze o reclama ofensatoare si sa sanctioneze public stereotipurile de gen prezente.

Initiativa vine in contextul in care spatiul mediatic promoveaza mituri si imagini preconcepute referitoare la modelul feminin.

Ce-i drept, publicitatea a încurajat dintotdeauna sexismul, reducând femeia doar la corp, conturându-se ideea că trebuie să fie dezirabilă pentru a reuşi ca subiect social.
217088,xcitefun-photoshop-cream-2
Spre deosebire de femei, care sunt asociate spaţiului domestic, în publicitate, bărbaţii  sunt prezentaţi  în poziţii dominante, fie “capi ai familiei”, oameni de ştiinţă sau afacerişti. Femeia se raportează întotdeauna la bărbaţi, a căror prezenţă, deşi nu este vizibilă, se face totusi simţită. Bărbaţii sunt cei care dau sfaturi în materie de curăţenie (deşi se presupune că este “vocaţia”femeilor), scot orice gospodină din dilemă, atunci când aceasta nu ştie ce detergent să achiziţioneze…reclamele la Dero, Mr. Muscle sau Mr. Proper sunt doar cateva dintre ele. În scenariile imaginate de publicitari,  băieţii împreună cu tatăl şi, eventual, cu bunicul, sunt preocupaţi să producă cele mai rele pete, pe care mama este nevoită să le spele, evident, zâmbind. Atunci când nu varsă, nu murdăresc, nu sunt infantili şi nu fac haz de ei înşişi, ei pozează în rolul bărbatului fatal, al eroului, al prietenului şi al expertului în orice.
Preocupaţi să exploateze femeia în publicitate, pentru vânzari de aparate de ras, autoturisme sau bere, bărbaţii au reuşit cumva să se automarginalizeze în spaţiul publicitar. În

timp ce feminitatea promovată presupune frumuseţe şi senzulitate, modelul masculin promovat echivalează cu maturitatea şi succesul profesional. Cert este faptul că masculinul şi femininul par a fi într-o infinită competiţie şi se construiesc mai ales în termeni de diferenţe.
Am remarcat ca in ultimul timp si-au facut aparitia timid “inovaţii” care par a fi menite să răzbune orgoliul femeilor, scenarii imaginate de copywriteri, în care „el” are o grijă “naturală” de copil (aduceti-va aminte de spoturile Milli) sau în care ea este aşteptată acasă de soţul iubitor, care i-a pregătit cina. Femeile apar în situaţii inedite, capi de familie, independente, iar bărbaţii, între timp domesticiţi, au grijă de copii şi gătesc.
Picture1
Picture2
În realitate însă, rolul dominator conferit femeii este menit să atragă atenţia, să folosească stereotipuri deja consacrate, prin schimbarea modalităţii de abordare a acestora. Falsa egalitate indusă de publicitari pare desprinsă mai degrabă dintr-un scenariu de film SF, decât dintr-o reclamă, întrucât decalajul stereotip-realitate este mult prea mare.

AZI protestez!

Protestez pentru ca AZI nu vreau sa fiu in centrul atentiei, pentru ca nu vreau flori, ciocolata, cadouri, nu vreau nici sa ma bucur ca tampita de toate gratuitatile, reducerile, pomenile oferite de saloanele de frumusete.

Protestez pentru ca AZI nu ma bucura faptul ca nu stiu ce crasma obscura imi ofera „a treia bere gratis, la doua consumate”, pentru ca m-am saturat ca doar de 8 martie sa citesc in presa aceleasi „interviuri cu femei exceptionale”, sau „topuri si clasamente cu femei care au marcat istoria”…culmea, „femei” si „istorie” puse in acelasi context.

Protestez fata de toti barbatii care vaneaza fustele scurte tocmai de 8 martie, pentru ca stiu ca ele-purtatoarele de fuste-sunt mai vulnerabile decat in alta zi si inghit orice compliment gratuit.

Protestez fata de parada de fuste, tocuri si tona de parfum care iau cu asalt metroul, fata de femeile care 8 martie brusc le aduce aminte ca au si rochii in garderoba si acum descopera ca fardurile sunt pentru fata.

Protestez fata de voi, toti cei care va asteptati cuminti randul la cozile nesuferite de la florarie, ingandurati, intr-o complicitate tacita, blestemand si injurand toata suflarea feminina pentru asa o „gaselnita”…chiar, cine o fi inventat si 8 martie??!!!

Protestez fata de voi, toate cele care stati AZI cu orele la coafat, epilat, manichiura, masaj si „cheap”pendales. De ce tocmai azi???!!

A, da..protestez fata de „filantropii de ocazie”: „da, sa fim buni cu ele AZI”, „sa le dam atentie”,” sa le dam drumul mai devreme de la serviciu, ca doar e ziua lor”, „DA, AZI ai voie”, „DA, AZI arati minunat”, „DA, AZI am timp sa discutam marirea aia de salariu promisa de acum un an”. De ce AZI?!! De ce DOAR AZI iubiti femeile? Sau e ca in povestea Cenusaresei, dupa 12 noaptea se rupe vraja?

Protestez pentru drepturi egale, non-discriminare si solidaritate intre femei si pentru ca nu imi doresc o zi pe an ca sa ma simt speciala.

Si da, AZI port papion, pentru ca nu vreau sa fiu connforma cu uniforma de 8 martie, fusta, decolteu si musai toc de 15.

DSC_2398

 

 

Iubesc gulerele…de toate marimile, culorile si formele. Completeaza perfect orice tinuta, mai ales in cazul celor care nu „spun” nimic. Probabil nu sunt singura, din moment ce a fost creata si o versiune detasabila a gulerelor. Foarte putini stiu insa ca denumirea de gulere „Peter Pan” i-o datoram actritei Maude Adams, care l-a interpretat pe Peter Pan in 1905, ocazie cu care a si purtat un astfel de accesoriu.

De atunci, gulerele Peter Pan au revenit constant in moda, iar in zilele noastre cele detasabile sunt la mare cautare. Nume celebre, precum Louis Vuitton sau DKNY au inclus de nenumarate ori in colectiile lor gulerele detasabile. Sunt perfecte purtate la bluzite fine, pulovere, rochite, chiar si tinute cu umerii dezgoliti.

Daca sunteti indemanatice si aveti ceva timp liber la dispozitie, va puteti face singure gulere detasabile- asa cum am indraznit si eu (recunosc insa ca mama a fost pe post de croitoreasa). In mercerii gasiti paiete, lanturi, strasuri, margelute, dantela si tot felul de accesorii, asa ca puteti realiza gulerul dupa bunul plac.

Pe youtube gasiti numeroase tutoriale, iar google-ul este plin cu idei de gulere, extrem de ingenioase si originale. Asa ca…spor!

Sugatorii de sange reprezinta una dintre sursele inepuizabile de inspiratie pentru scriitori sau regizori, avizi de publicitate si dornici de consacrare peste noapte. Asa se face ca tot mai multi pseudo-artisti, aflati in criza de inspiratie recurg la cel mai facil siretlic pentru a cuceri mintile naive ale publicului: povestile cu vampiri. Mai mult, indivizi din viata reala (ce-i drept, dubiosi) ajung sa se convinga pe ei insisi ca setea zilnica de sange proaspat i-a transformat in vampiri. “Ne-morţii” (the undead), asa cum sunt numiti in romanul lui Bram Stoker au devenit o adevarata obsesie pentru industria filmului.

Neaparat romantata, povestea trebuie sa includa un personaj fictiv – vampirul rece, albicios, carismatic, sclipicios si o muritoare anodina, tinta sigura pentru coltii ascutiti ai vampirului. Cum de a ajuns o curiozitate etnologica sa hraneasca fanatismul industriei cinematografice…ramane inca un mister.

“Nosferatu” este prima aparitie ecranizata ce are ca sursa de inspiratie vampirii. De atunci, artistii au incercat sa reediteze mitul vampirului, fiecare contribuind cu propria viziune/fantezie asupra “vampirului perfect”. Vampirul a suferit de-a lungul timpului mai multe schimbari de imagine: de la Nosferatu cel bolnavicios, incapabil sa asigure macar perpetuarea propriei specii, pana la carismaticul Dracula, interpretat de Bela Lugosi, cel care este responasbil pentru stereotipul vampirului aristocrat.

Apoi fascinatia pentru vampiri a continuat cu ecranizarea “Interviu cu un vampir”, dupa cartile Annei Rice, ce-i vampiriza pe Brad Pitt si Tom Cruise, in rolurile principale. In timp ce peste invechitul Dracula se asternuse deja praful, modelele upgradate de vampiri aduceau in prim plan subiecte tabu ale anilor 90: amorul gay, eliberarea sexuala. Prototipul vampirului seducator este perpetuat pana in zilele noastre, iar recent a aparut si categoria vampirilor “vegetarieni”. Intre timp, filmele de profil prospera: “Saga Amurg,” serialele “The vampire diaries”, “True Blood”, mai nou, “Fright night” si “Dark Shadows”, cu Collin Farrell, respectiv, Johnny Depp, vampirii de serviciu.

Iar pentru cei plictisiti de subiectele cu fetiscane amorezate de colti ascutiti, vestile nu sunt tocmai bune. Un alt mit, tocmai bun de “muls” in scopuri comerciale, cel al varcolagilor, vine puternic din spate si se pare ca deja i-a cucerit pe amatorii de paranormal. Red riding hood, The wolfman, serialul Teen wolf sunt doar cateva dintre aparitiile recente care fac furori in randul tinerilor, in special.

 

E grea viata de jurnalist, subiectele sunt putine, inspiratie 0, mai ales cand nu ai nicio treaba cu domeniul, doar vagi notiuni de limba romana. Stresul e mare cand te preseaza timpul si tu trebuie sa produci articole pe banda rulanta, care, culmea, sa starneasca si interes in randul audientei. Cat de  frustrant trebuie sa fie cand simti respiratia sefului in ceafa, care te cronometreaza la fiecare virgula scrisa pe hartie, doar doar o iesi azi articolul, ca altfel “rad Liberatea si Click de noi”. Mizeriile scrise la unu’ noaptea, eventual dupa filmul cu Van “Dumb” sunt numite pompos “pamflet”. Ghiciti ce, pamfletarilor? Articolele voastre sunt la fel de amuzante ca poantele lui Doru Octavian Dumitru in anul 2012. Nu trebuie sa faci parte din categoria “feministelor isterisate” ca sa te simti ofensata de tonul articolelor din Catavencii. Si eu ma intalnesc zilnic cu astfel de exemplare, si pe mine ma amuza divele care flutura in RATB sacosica pe care scrie Zara, Sephora si alte branduri, ma amuza pitipoancele care abia acum descopera ca “apa este inodora, incolora si insipida” si cel mai mult mirosul de cafea la pahar de carton, indiferent ca scrie pe el Starbucks sau McDonald’s.

Si “feministele isterizate” ar putea scrie despre DOREI in calduri care urla dupa ele pe strada, mai ceva ca lupu’ la luna, despre badarani care stau in metrou cu o mana agatata de bara si cu cealalta se scarpina la boase, sau despre alti badarani care-si “scapa” gratios pe jos surplusul de muci/ flegma. Sursele de inspiratie ar fi suficiente, la cati manelisti, cocalari, gelati, efeminati si trasi de fiare sunt peste tot. Dar nu o fac. Am recitit articolele, in speranta ca voi gasi ceva care sa ma faca sa rad, ba chiar m-am gadilat singura pe talpa si…nimic. Nu am gasit altceva decat gandurile unor frustrati/misogini, vesnic preocupati de capra vecinului. Nu inteleg ce este atat de deranjant la o femeie care poara ochelari de soare si asculta muzica la casti: Tipa care se crede pe Fifth Avenue. E cu un recipient de cafea de la Starbucks în mînă din care nici nu bea și în care poate nici nu are cafea, are căști în urechi, ochelari de soare, își leagănă capul astfel încît să-i fluture părul, mă rog, înțelegeți ce vreau să spun, fata se închipuie.” Dupa cum nu inteleg nici ce este atat de enervant la o femeie care depaseste cliseul 90-60-90, incat trebuie sa scrii atat de multe randuri: “Femeia capră sau femeia diavol cu genunchii îndoiți. E aia care poartă tocuri, deși ea nu are picioare, ci doar două tuburi de carne foarte scurte conectate la un cur cît o planetă. Dar nu, ea vrea neapărat să poarte tocuri, astfel că te trezești că apare în fața ta, pe stomacul gol, o dihanie cu cur de taxatoare cocoțată pe niște tocuri de 10 centimetri, o îngenuncheată ușor aplecată în față, mereu flexată, care pare că trage după ea o barcă invizibilă foarte-foarte grea. Tremură toată, se zgîlțîie cînd înaintează, se bălăngăne, dar, cu toate acestea, ea crede că arată bine și se uită bărbații după ea. Se uită, e adevărat, dar dacă ar fi permis portul de harpoane pe stradă n-aș vedea-o bine.” Sunt ele mai deranjante decat balosii din statiile de tramvai, care abia asteapta sa urci, ca sa-ti pipaie fundul, sau decat santieristii care beau la 7 dimineata un “Ciuc/Inca una si ma duc” ?

Domnii care au pretentia ca sunt jurnalisti nu sunt altceva decat fin psihanalisti de la coltul strazii. Oricine poate sa scrie ironii la adresa cuiva si genul te texte “hai sa ne radem”. Caterinca ieftina nu este insa justificata. Cu atat mai mult prezenta excrementelor din articole, dupa fiecare virgula. Si daca unora le era teama ca “maimutele antropoide afirma ca BOICOTEAZA Catavencii, sa stiti ca n-o vor face, deoarece majoritatea femeilor agreeaza sa fie TACHINATE si luate la misto, chiar daca NU vor recunoaste niciodata acestea”…ei uite ca o fac, iar de astazi au si o comunitate in mediul online, Catavencii Misogini.

Daca duceti lipsa de subiecte pentru articole, sau daca vreti neaparat sa scrieti despre femei, iata cateva sugestii. Ati putea de exemplu sa scrieti despre femei care traiesc zi de zi experienta violentei si care sunt legate la propriu de calorifer, nu doar sa faceti un top penibil cu un astfel de titlu si sa scrieti “Ştiu că titlul s-ar putea să sune vag misogin pentru unii dintre voi. Vă asigur că nu este, fapt verificat prin mijloace ştiinţifice. De exemplu, 50% din cei care stau în casa mea au spus că „sigur nu e misogin“, în timp ce cealaltă jumătate s-a abţinut de la vot pentru că trebuia să spele vasele”. Ati putea sa scrieti despre femei hartuite zilnic pe strada de gastile de primitivi in calduri, despre femei care se intorc seara de la serviciu si intarzie acasa pentru ca au ocolit o strada slab iluminata, din teama de a nu fi agresate, despre femei care se simt vinovate ca poarta o rochie, femei care trag de fusta si isi acopera sanii cand trec pe langa o ceata de barbati, femei carora li se incalca pana si dreptul de a merge pe strada la 10 noaptea, femei care se simt scarbite, neputincioase, ingrozite de gandul ca oricand pot fi victima unui psihopat, femei vulnerabile, carora li se pun etichete, carora le este teama sa riposteze sau sa controleze in vreun fel glumele si comentariile deplasate.

Ati putea sa scrieti despre Elena Caragiani Stoenescu, Maria Teohari, Elisa Leonida Zamfirescu, Marie Curie sau Virginia Andreescu Haret, despre surorile, fiicele, verisoarele si mamele voastre. Mama voastra…!

Oricat de generos ar fi dulapul nostru cu haine, look-ul masculin revine constant in garderoba feminina. Costumele barbatesti asortate cu pantofii cu toc, camasile clasice, tricourile si jeansii largi…toate fac furori in randul celebritatilor internationale. Halle Berry, Katie Holmes, Rihanna sau Blake Lively sunt doar cateva dintre vedetele care aleg constant tinutele barbatesti pentru evenimentele mondene.

La noi, cea care promoveaza acest stil este Andreea Marin, care si-a recunoscut pasiunea pentru hainele barbatesti: o pasiune pentru hainele bărbăteşti: „Mă simt foarte bine îmbrăcată în haine  bărbăteşti. Adina Buzatu mi-a dat câteva sugestii. Mă îmbrac așa în anumite  ocazii și nu împrumut haine de la soțul meu”. Si Adina Buzatu indrazneste sa asorteze hainele barbatesti cu accesorii feminine. La una dintre sedintele foto realizate pentru brandul sau Trends by Adina Buzatu, aceasta preciza ca „a pozat in haine barbatesti, ca sa arate ca femeile sunt sexy si imbracate.”

 

 

 

Acestea au fost reactiile societatii cand femeile au indraznit sa poarte pentru prima data in public „ceea ce poarta un om” (a se citi barbat). Purtarea pantalonilor in zilele noastre este un lucru cat se poate de firesc, desi primele femei care au aparut in public purtand pantaloni au scandalizat societatea acelor vremuri. Atestari istorice ale femeilor care purtau pantaloni au fost aproape inexistente, cu exceptia popoarelor nomade, care erau nevoite sa parcurga distante mari in saua calului. In Wigan, Anglia, „pit brow girls”, asa cum au ramas in istorie, au scandalizat societatea victoriana la acea vreme, tocmai pentru ca purtau pantaloni pentru munca periculoasa pe care o executau in minele de carbune.

Avantul pe care l-a cunoscut feminismul in secolul XX a contribut decisiv in inlaturarea prohibitiilor vestimentare. Sfarsitul secolului IX marcheaza primele aparitii ale femeilor in pantaloni, lucru datorat muncilor grele din sectorul industrial, dar si a  activitatilor sportive, cum ar fi echitatia si mersul pe bicicleta. Asadar, nevoia de confort, dar si spiritul practic le-au determinat pe femei sa faca acest pas important pentru eradicarea Paul Poiret a fost primul designer care a creat primii pantaloni pentru femei, in 1913, asa numitii pantaloni de harem.

In 1920, cea care produce cu adevarat o revolutie in acest sens este Coco Chanel, care lanseaza pantalonii in moda feminina. Incepand cu anii 30, figuri emblematice precum Marlene Dietrich si Katherine Hepburn erau des fotografiate purtand pantaloni, ceea ce a contribuit la popularizarea acestora in randul femeilor. In 1960, designerul francez André Courrèges (cel care a introdus si fusta mini) introduce pantalonii lungi ca element de moda, ceea ce va duce mai tarziu la era blugilor.

In unele cazuri, interdictiile legate de purtarea pantalonilor de catre femei inca persista. Este si cazul Sudanului, unde un articol din Codul Penal interzice purtarea „vestimentatiei obscene” in public. Acest articol este invocat ca motiv pentru arestarea femeilor. In 2009, jurnalista Lubna al-Hussein, impreuna cu alte 13 femei au fost arestate pentru ca purtau pantaloni. De cele mai multe ori, pedeapsa consta in lovituri de bici. Alt caz este si cel al femeilor din Mali, unde, o lege din 1965 le-a interzis acestora sa poarte pantaloni. Pana in 1994, sub presedintia lui Kamuzu Banda, femeile nu aveau voie sa poarte pantaloni. In mod surprinzator, si in Paris, capitala modei exista inca o lege care le interzice femeilor sa poarte panataloni, mentionandu-se ca „orice femeie care doreşte sa se imbrace ca barbatii trebuie sa se prezinte la politie ca sa obtina autorizatie”. Desi femeile din Franta pot purta astazi panataloni, fara nicio restrictie, legea nu a fost abrogata.

Dovada a importantei pe care au avut-o pantalonii in formarea societatii actuale este si sarbatorirea Zilei Pantalonului pe internet, propusa pentru ultima zi a lunii septembrie. Deci, girls, happy pants day!

Inca de la aparitia primului numar in 1892 in SUA, revista Vogue a fost un adevarat trend setter in materie de moda. Sunt 120 de ani de cand publicatia dicteaza pe piata revistelor de profil, activand intr-o industrie ce depaseste fabuloasa suma de 300 de miliarde de dolari.

Anul acesta, editia aniversara a revistei Vogue depaseste toate recordurile: are un numar de 916 pagini iar prima coperta ii apartine lui Lady Gaga. Cu aceasta ocazie au fost realizate si o serie de fotografii, dar si o lista cu cu cele mai importante figuri din industria modei si nu numai, „talentele”, „vocile momentului”, cei care influenteaza cultura pop:  Jennifer LawrenceKristen Stewart,Nicolas Ghesquiere si Florence Welch sunt doar cateva dintre numele care apara in celebra Vogue 120 list.

 

 

 

 

Anna Wintour, cea care i-a inspirat pe realizatorii filmului „The devil wearsPrada”conduce publicatia din 1988 iar influenta ei pentru casele de moda este coplesitoare. Implicarea revistei presupune insa mai mult decat credem. De-a lungul timpului, revista a influentat evolutia unor designeri si a unor importante case de moda. In anii ’90, Vogue a avut pe coperta manechine imbracate in haine de blana. A fost o adevarata revelatie pentru designeri, intrucat prea putini includeau blana in colectiile lor. Anii ’90 au insemnat asadar pentru Vogue readucerea blanii in atentia publicului. In 2007, dupa prezentarea colectiei toamna-iarna Prada, reprezentantii revistei au facut presiuni pentru ca materialele-cheie ale colectiei sa fie schimbate. Acestia erau de parere ca materialele erau prea grele pentru a fi purtate, iar drept rezultat, Prada a inlocuit combinatia de lana si mohair cu matase si mohair.

 

Dar influenta prestigioasei reviste nu se opreste aici. Vogue a fost printre primele reviste care a indraznit sa promovee frumusetea afro-americana. In 1966, Vogue din Marea Britanie promova pe prima coperta un model de culoare, Donyale Luna, iar in 1975, Vogue SUA aparea cu un alt model de culoare, Beverly Johnson. Astfel, publicatia a contribuit la inlaturarea prejudecatilor si a rasismului. Asadar nu este de mirare ca The New York Times a numit revista Vogue „cea mai influenta revista de moda din lume”.

 

 

 

Momentul in care umbli prin lucrurile mamei si dai peste o adevarata comoara…priceless. Lucruri de acum 25 de ani, pe care pana de curand le consideram invechite, demodate, mi se par acum minunate. Imi aduc aminte cum mama mea imi spunea acum cativa ani ca moda va reveni si eu nu o intelegeam de ce pastra “vechituri”.

Cititi intregul articol in post-ul meu de pe amelie.ro

 

 

 

 

Parabeni, SLS, SLES, coloranți și parfumuri sintetice…toate se regăsesc în compoziția cosmeticelor pe care le folosim zilnic. Câte dintre noi citim etichetele înainte de a achiziționa un produs, chiar dacă este vorba doar despre un ruj? Zilnic ne expunem factorilor de mediu și poluării din ce în ce mai agresive, iar cosmeticele, ca și cum nu ar fi fost de ajuns, s-au aliat și ele inamicului. Țintă sigură suntem noi, consumatoarele, pentru că nu ne gândim că un produs achiziționat cu scopul de a corecta defecte/ de a ne înfrumuseța poate face mai mult rău decât bine. Începând cu parfumurile, rujurile, loțiunile de corp și mascara, toate conțin în medie peste 80 de substanțe dăunătoare corpului. În cele mai fericite cazuri, putem scăpa „usor” doar cu efecte vizibile, la nivelul pielii, însă de cele mai multe ori sunt afectate și organele interne ale corpului.  De la iritații, acnee și alte afecțiuni dermatologice, până la cazuri grave, precum cancer renal, pulmonar sau hepatic, tulburări hormonale, infertilitate și afecțiuni ale sistemului nervos – toate pot fi cauze ale ingredientelor din compoziția cosmeticelor. Nu este de mirare că Uniunea Europeană a interzis peste 1000 de substanțe dăunătoare organismului.
Deși lista cu ingredientele nocive circulă și pe internet, este bine să ne-o reamintim ori de câte ori intenționam să facem o vizită la raionul de cosmetice:

Parabeni: atenție, efectele nocive apăr chiar și în cantități mici, evitați așadar denumiri ca
ethylparaben, benzylparaben, methylparaben, butylparaben, propylparaben.
Triclosan: poate provoca infertilitate și afecta funcțiile tiroidei.
 Parfumuri sintetice: cu cât produsul are un miros mai puternic, cu atât mai mult ne lăsăm păcălite și îl băgam în coș, doar pentru că are un „miros frumos”. Riscăm în schimb iritații, alergii, acnee și alte afecțiuni dermatologice.
Imidazolidinyl urea și diazolidinyl urea, cel mai des întâlnite, după parabeni, toxice pentru organism.
Propylene Glycol: poate afecta ficatul, rinichii și dezvoltarea epidermei.
Sodium Lauryl Sulfate:  produce iritații puternice ale epidermei, infecții, căderi ale părului, afectează vederea.
Xylena: o găsim mai ales în vopseaua de păr și lacurile de unghii și poate afecta pielea, ficatul, precum și tractul respirator.
Lauril sulfat, găsit și sub denumirile sodium laurel, SLS, SLES, sodiu lauryl sulfate, lauryl sulfate, are efecte negative asupra ficatului, rinichilor, plămânilor și pielii, provocând iritații puternice.
 Uleiuri minerale: parafină, petrolatum, care favorizează apariția acneei și a altor tulburări dermatologice, duc la îmbătrânirea prematură a pielii și astupă porii.
Dietilhexilphtalate /DEHP și alte ingrediente care au terminația „phtalate” duc la afecțiuni ale ficatului, dereglări hormonale, alergii, infertilitate.

 

 

 

 

 

 

 

 

Alternativele, deși puține, ar fi alegerea unor produse cât mai naturale și o grijă mai mare atunci când achiziționăm un produs doar pentru că este frumos ambalat. În spatele ambalajului se pot afla  ingrediente care ne vor afecta irevocabil sănătatea. Cu cât este mai scurtă lista ingredientelor, cu atât mai mult avem șansa de a cumpăra un produs natural. Evită produse pe care găsești sintagme precum „derivat din”, „compusi „. Verifică produsele pe care le folosești, un șampon verde sau albastru, un balsam roz cu siguranță vor conține coloranți artificiali și parfumuri sintetice.

Rochite, fustițe, machiaje, tocuri, gătit și curățenie. Sună cunoscut? Mulți le-ar asocia inevitabil cu femeile, dar atunci când și bărbații se arată la fel de interesați de ele, schimbăm registrul discuției. Am zis cumva bărbați? Poate doar biologic, pentru că aparențele ne spun altceva.
M-am hotărât să scriu despre un subiect pe care l-am abordat și în lucrarea de disertatie, pentru că este mult prea interesant pentru a-l păstra doar pentru mine. Vorbim astăzi  despre fa’afafinele din Insula Samoa și hijra din India, cazuri ce trec dincolo de granița de gen. Mulți își pun problema existenței unui al treilea sex, alții vorbesc despre pură excentricitate. De cele mai multe ori normele de gen, îmbrăcămintea, rolurile sexuale sunt dictate de către societate. Cu alte cuvinte, genul este un construct social, iar cazurile mentionate mai sus sunt exemple clare. În ciuda reticenţei multor societăţi, culturile de faţă sunt exemple vii ale acceptării persoanelor care nu se simt bine în corpul lor şi se consideră alt gen.

Fa’afafinele din Samoa şi Noua Zeenlandă sunt biologic bărbaţi care acceptă statutul de femei, la nivel social, adoptă comportamente considerate a fi tipic feminine. În fa’asamoa (societatea samoană) , fa’afafinele sunt considerate ca făcând parte din al “treilea gen”, diferit de cel masculin şi feminin, cu atribuţii şi roluri specifice genului din care fac parte, diferite faţă de cele ale bărbaţilor şi femeilor. Termenul fa’afafine se traduce prin “precum o femeie/asemănător unei femei” (fa’a – precum, fafine- femeie). Greşeala cea mai frecventă este de a considera fa’afafinele homosexuali, întrucât acestea au o viaţă sexuală variată, iar relaţiile dintre un Tane (bărbat) şi o fa’afafine (al treilea gen) nu se consideră ca fiind între membrii aceluiaşi sex, ci mai degrabă între două genuri diferite.


Multe voci spun că înainte de contactul cu Occidentul, fa’afafinele erau simpli “băieţi feminini”, dar expunerea la filmele occidentale i-a învăţat că îmbrăcămintea, machiajul şi în general aspectul pot fi folosite ca semnificanţi ai genului. O altă influenţă occidentală este reprezentată de adoptarea unor nume europene creştine, specific feminine, de obicei asociate cu nume ale unor fotomodele, nume cunoscute ale unor femei, hiper-feminine. Cu toate acestea, multe dintre reperezentantele acestui gen nu poartă haine femeieşti pentru a se simţi fa’afafine. Asumarea apartenenţei la un gen este ambiguă, şi nu pentru că fa’afafinele se percep pe sine ca fiind ambigue din punct de vedere al aparteneţei la un anumit gen, ci pentru că acesta este modul în care sunt privite de către ceilalţi. Anumite aspecte fizice ale corpului le îndeamnă pe unele dintre ele să adopte vetimentaţia feminină, după cum le poate detetmina să păstreze aparenţa masculină. De asemenea, adoptarea unei maniere femine sau masculine poate fi determinată şi de anumite munci care presupun efort fizic ridicat, astfel încât musculatura corpului dezvoltă totodată masculinitatea acestuia. Identitatea fa’afafinelelor este efectuată şi creată prin intermediul corpului, printr-o serie de elemente “superficiale”, disponibile pentru schimbări relativ uşoare, precum părul, machiajul şi îmbrăcămintea. Astfel de elemente de “suprafaţă”, “superficiale” sunt frecvent modificate de către toţi oamenii în performanţele lor de gen. Alături de elementele “superficiale” , alte aspecte care pot fi supuse schimbării sunt cele care modifică forma corpului, greutatea şi musculatura, dar şi tehnici medicale care feminizează corpul.


Alte exemple care nu îşi găsesc corespondent în împărţirea binară clasică a genului şi provoacă ideile occidentale despre gen şi sex sunt hijra  din Asia de Sud. Deşi biologic sunt bărbaţi, se consideră că sunt hermafrodiţi sau intersexuali (organele sexuale externe diferă de cele interne), iar identitatea lor sexuală este feminină. Unii dintre ei recurg la metode chirurgicale de castrare, sau vaginoplastie, practici ce sunt considerate de mare importanţă religioasă. Deeşi societatea îi atestă ca fiind al treilea gen, drepturile acestora sunt limitate: nu pot avea buletin, paşaport sau orice act de identitate, acesta fiind şi motivul pentru care majoritatea recurg la prostituţie şi cerşetorie. Hijra sunt consideraţi a fi un simbol al fertilităţii, datorită energiei sexuale acumulate în timpul castrării, iar din acest motiv comunitatea îi cheamă la nunţi şi botezuri, unde hijra cântă şi dansează.
Ca şi în cazul fa’afafinelelor, identitatea hijra este creată prin intermediul corpului, printr-o serie de elemente vizuale ce pot fi supuse uşor schimbărilor, precum părul, machiajul şi îmbrăcămintea. Hijra adoptă ţinute vestimentare tipic feminine, de obicei sariuri, poartă bijuterii şi părul lung. Deşi comunitatea locală îi acceptă ca fiind un al treilea gen, cu identitate sexaulă distinctă, multe voci acuză asemănările dintre hijra  şi travestiţi. Este demn de menţionat că în India, alături de alte minorităţi sexuale există şi travestiţi sau bărbaţi efeminaţi, fără a fi consideraţi ca având identitate sexuală diferită şi fără ca aceştia să treacă prin ceremonia de castrare. Este şi cazul  jogappa, bărbaţi efeminaţi, care poartă haine femeieşti, au părul lung şi nume feminine sau al aşa-numiţilor jankhas, kothi şi zenan, care au înclinaţii homosexuale.

Cazurile pot fi explicate prin definiţia genului dată de Judith Butler – “set de acte repetate într-un cadru extrem de rigid, care se închegă de-a lungul timpului pentru a produce apariţia unei substanţe, sau un fel natural de a fi”. Această teorie permite ca sexul/genul să poată fi înţeles ca un aspect al subiectivităţii care este socializată, dar care este repetată atât de des încât se sedimentează până la punctul în care devine imuabilă. Odată ce acest gen este sedimentat prin repetiţie, individul “devine” apoi genul pe care îl adoptă, îl întruchipează. Fa’afafinele si hijra sunt exemple ale faptului că sexul nu este înnăscut, ci este mai degrabă o serie de practici care pot fi învăţate.

 

Etichete: ,

Când am văzut pentru prima data o camee m-am oprit în fața vitrinei și am admirat-o minute în șir. A fost dragoste la prima vedere. De atunci, ori de câte ori văd o camee, cu greu mă mai pot dezlipi de vitrina magazinului.  


În zilele noastre, curentul vintage ia din ce în ce mai multă amploare, iar cameele sunt clar un bun exemplu. Inițial un simbol al curților regale, cameea a rezistat schimbărilor din modă, fiind printre singurele accesorii care revin constant în garderoba noastră. Istoricii de modă precizează că Regina Victoria și Ecaterina cea Mare aveau o colecție impresionantă de camee. Marea Camee a Franței rămâne cu siguranță cel mai cunoscut exemplar de acest gen, datând din anul 1279. Marea Camee a Franței impresionează atât prin dimensiuni- 31 cm pe 26,5 cm, cât și prin complexitatea sculpturii.  
 
De obicei, cameea ia fora unei sculpturi în relief, realizată minuțios pe suprafața diverselor pietre sau scoici. Pentru a adăuga un plus de eleganță, designerii de bijuterii adaugă fie o pamblică de catifea, fie satin în culori calde. Cameele au ca motive fie zei și zeițe antice, fie figuri marcante ale istoriei, precum Afrodita, Cleopatra, Nefertiti sau regina Victoria.  
       
Indiferent de forma pe care o alegeți să o purtați, fie că este vorba despre cercei, broșă, pandantiv sau inel, cameea vă va adăuga cu siguranță un aer victorian.

Nu mă uit la TV foarte des, și atunci când o fac, prefer să mă uit la canalul Discovery  Travel & Living. Am rămas uimită când în program s-a strecurat și emisiunea „Frumuseți în miniatură” (Toddlers & Tiaras), despre concursurile de frumusețe destinate copiilor. Nu era pentru prima dată când auzeam despre asta, dar faptul că am fost martora tuturor elementelor de culise ale acestor concursuri m-a făcut să pun la îndoială sănătatea mintală a părinților.
 
În competiție pot intra chiar și bebeluși care nu au împlinit încă un an, iar fetițele trec prin aceleași schimbări pe care le suportă un adult la astfel de competiții: sunt coafate, machiate în exces, defilează pe scenă aproape goale, iar în unele cazuri sunt supuse operațiilor estetice- totul de dragul „frumuseții”. Pe scenă se comportă ca niște femei în miniatură: poartă tocuri, haine extrem de feminine și zâmbesc forțat și iși mișcă lasciv șoldurile. Din culise, mamele se isterizează și au emoții mai rău ca la admiterea la facultate, atunci când fetițele uită coregrafia învățată mecanic. În cele mai multe cazuri mamele sunt casnice, supraponderale, departe de a fi considerate frumoase, dovadă că își proiectează frustrările în proprii copii.
 

Din nou arătăm cu degetul spre America, cea care este responsabilă pentru acest fenomen, care ia amploare și în alte state ale lumii. Aici a avut loc primul concurs de frumusețe destinat copiilor, în 1961, într-un parc de distracții.

Avântul de care se bucura fenomenul avea să fie întrerupt însă în 1996, când una dintre fetițele participante la un astfel de concurs a fost găsită moartă în pivniță casei în care locuia. Deși asasinul lui JonBenet Ramsey nu a fost găsit, presă a speculat multă vreme că mama acesteia ar fi fost autoarea crimei. 

                                                              JonBenet Ramsey

Cu ce rămân fetițele în urmă tuturor acestor experiențe: că DOAR frumusețea este cea care contează în viață și trebuie să te lupți pentru a te face remarcată, că trebuie să înveți de mică să fii competitivă și să o urăști pe cea care este mai bună decât tine.

Pentru necunoscători, Mad Men este un serial produs de americanul Matthew Weiner, care evoca America anilor 60. Până în prezent serialul a strâns 13 Emmy și 4 Golden Globes. Mad Men vorbește despre  principalii jucători din lumea publicității, domeniu exclusiv masculin în anii 60, exploatând în același timp fenomenul inegalității dintre femei și bărbați, al misoginismului și adulterului duse la extrem. Impactul vizual este impresionant, dar serialul excelează și la capitolul replici, distribuție și joc actoricesc.  


 Niciun serial de televiziune nu reuseste să surprindă atât de veridic lumea patriarhală în care femeile erau constrânse să trăiască. În mod paradoxal, Don Draper, mosoginul „de serviciu” al serialului reușește să intre în grațiile publicului, în ciuda comportamentului față de femeile din viața lui (a se revedea scenele în care Don Drapper este întâmpinat de secretară înainte să între în birou și acesta își aruncă pălăria și haina în brațele ei, folosind-o pe post de curier).   
 
 Revenind însă la impactul vizual pe care îl menționam mai sus, serialul a atras atenția multor actori din industria modei, fiind un adevărat trend setter în materie de modă, make-up și atitudine. Serialul celebrează feminitatea, eleganța clasică a acelor ani, dar și femeile cu forme, în detrimentul celor costelive din zilele noastre. Ce-i drept, o mare parte din „vină”a avut-o și Christina Hendricks, actrița care joacă în rolul secretarei Joan Holloway, care a fost desemnată cea mai sexy femeie din lume.
 
 Toți ochii se îndreaptă către Janie Bryant, designerul care a făcut ca eleganța ținutelor din anii 60 să fie din nou la modă și în prezent. Siluete voluptoase, talii bine marcate, mănuși, coafuri elegante, ochi perfect conturați și nelipsitele buze roșii, toate sunt detalii care fac parte din amprenta încă vizibilă pe care au lăsat-o anii 60. 
 


Stilul vestimentar din Mad Men este un exemplul clar care demonstrează autenticitatea teoriei puțin înseamnă mult, mai ales în materie de culori, forme și modele. Minimalismul este cuvântul de bază în ceea ce privește stilul vestimentar masculin: costume elegante, cămăși albe, croială clasică, culori închise și cravate cu modele simple.

În ceea ce privește sexul frumos, totul se concentrează în jurul celor trei figuri feminine centrale: Betty, Peggy și Joan.  Vorbim despre rochii și fuste cu volum, motive florale, rochii cu talie înaltă, iar ca accesorii perlele și ochelarii de soare cateye-toate asortate la grația și finețea feminină. 
 

 

 

 

 

 

 

 

 

Încă de la apariția primului sezon din Mad Men în 2007, anunturile prin care designerii își făceau cunoscute noile colecții inspirate din celebrul serial nu au mai contenit.  Și exemplele sunt numeroase: Banana Republic, LaChatterie, Prada, Nina Ricci, Louis Vuitton.  

 Mi se pare mie sau toată lumea a inclus în vocabular “vintage”, “oldies”, “good old days”, “retro”. Febra m-a cuprins şi pe mine, aşa că mi-am facut cuminte temele si am deschis manualele de beauty de acum 50 de ani. Ia să vedem, ce scria la carte ?

  1. Key words: sex appeal, personalitate, glamour
  2. Fashion icon : definetely Marilyn Monroe
  3. Make-up tips: eyeliner din plin, gene îndrăzneţe, curbate, nelipsitul ruj rosu, blush subtil

Ce-i drept, fiecare perioadă a avut particularitățile sale în materie de machiaj, punându-și  semnătura în tehnicile de aplicare a rujului, în machiajul ochilor și al pomeților. Modificările survenite în stilurile de machiaj au făcut că produsele cosmetice să evolueze în timp și să devină ceea ce sunt ele în zilele noastre. Mulţi nostalgici ai vremii, printre care mă număr si eu J, încearcă să recreeze prin formă și culoarea frumusețea acelor ani.

Deși femeile nu se bucurau de prea multe drepturi civile și se luptau cu bărbații pentru a dobândi statut economic, feminitatea nu a fost niciodată mai îndrăzneață ca în acea perioadă. Marilyn Monroe, Audrey Hepburn, Greta Garbo sunt doar câteva dintre numele celebre care ne fac să ne gândim cu drag la vremurile trecute.

Recapitulăm, de ce avem nevoie pentru un look a la anii 50?

Fața: începeți prin a aplică fondul de ten, fie cu pensula, fie cu un burete ușor umezit, evident acoperiți imperfecțiunile cu anticearcăn/corector, după caz. Fixați fondul de ten cu pudra. Tips: folosiți cremă iluminatoare pentru a creă o față luminoasă și nu uitați de aluniță pe care o avea Marilyn-o puteți realiză cu ajutorul unui creion dermatograf maro. Aveți însă grijă la formă și mărime. Nu exagerați.

Sprâncenele: în anii 50 se poartă sprâncenele angulare, pe care le puteți modela folosind gel de sprâncene și creion . Atenție: culoarea trebuie să fie cel puțin asemănătoare cu cea naturală a firelor de păr, altfel veți obține un look vulgar, un rezultat departe de cel pe care vi-l doriți. Tips: încercați să ridicați prin periaj firele de păr pornind din jumătatea exterioară a sprâncenei, creând aspect ușor angular, folosiți-va de gel și creion pentru sprâncene pentru a umple spațiile goale și a crea formă dorită.

Ochii: optați pentru culori neutre, deschise, nimic strident, folosiți-vă de tonuri ușor mai închise pentru a crea umbre, aplicati un fard ușor lucios pe mijlocul pleoapei. În anii 50 se poartă „aripioarele” sau „ochii de pisică”. Vorbim despre tuș negru, eyeliner și gene false.

Tips:”codițelele” le puteti realiza prin mai multe metode: 

  1. creion dermatograf negru, cu ajutorul căruia trasați o linie neagră, subțire, începând de la mijlocul pleopei către exterior (și nu invers), urmărind linia naturală a genelor;
  2. tuș lichis, este cel mai la îndemână, dar aveți grijă la calitate: se poate usca, dând un aspect nu tocami plăcut;
  3. tuș gel- folosiți o pensulă potrivită ca mărime și grosime, pentru a da forma dorită

Dacă nu tolerați genele false, puteti realiza aceeași privire irezistibilă folosind clește de gene și rimmel cu proprietăți de alungire/curbare.

Pomeții: conturați pomeții cu nuanțe de roz nud. Tips: apelați oricând la farduri cremoase, în nuanțe calde, strălucitoare. Dau un aspect sănătos, natural pielii.

 Buzele: piesa de rezistentă a oricărui look a la anii 50 sunt cu siguranță buzele roșii. Urmăriți forma naturală a buzelor folosind creion de buze în aceeași nuanță cu cea a rujului, apoi umpleți spațiul gol cu nuanta de roșu pe care ati ales-o. Tips: cu ajutorul creionului, conturați linia buzei superioare, dând o formă ușor arcuită.

 Succes!

Încălţămintea în general a fost considerată de-a lungul timpului un marcator al genului, etniei, clasei sociale şi atât piciorul, cât şi pantoful au fost înzestrate cu simboluri ale fertilităţii, de unde şi obiceiul englezilor de a lega pantofi de maşina proaspăt căsătoriţilor.

V-aţi gândit vreodată că pantofii cu toc au o vârstă, să-i spunem…venerabilă? Mai exact de sute de ani. În 1494, Piero Casola este cel care scrie pentru prima dată despre pantofii cu platformă, o modă introdusă de curtezanele de la Veneţia. Denumiţi „zoccoli”, aceste piese vestimentare au fost „importate” din Turcia, unde iniţial erau folosite de femei pentru a evita contactul cu murdăria sau apa din băile publice. În Spania apar în secolul XV şi erau cunoscuţi sub termenul de „los chapines” sau „tapines”. Din Spania, „chapines” ajung în Anglia sub denumirea „chopines”, unde vor atinge înălţimea de douăzeci şi patru  de inci.

Iniţial, pantofii cu toc erau un simbol al statutului social, doar femeile care proveneau din clasa superioară îi puteau purta. De altfel, jocul de cuvinte „well-heeled” devenise sinonim cu bunăstarea materială. Plin de contradicţii, tocul inhibă, în mod paradoxal mişcarea, dar o creşte, cel puţin în aparenţă, prin crearea iluziei de viteză, de unde şi asemănările femeii cu un animal de pradă. Mulţi observatori ai fenomenului modei oferă şi alte interpretări ale purtării pantofilor cu toc, subliniind conotaţiile sexuale. Tocurile forţează corpul să adopte o anumită statură, spatele arcuit, accentuând fesele şi sânii, conturând gamba şi încheieturile piciorului.

Mulţi semioticieni, printre care şi Marcel Danesi oferă o perspectivă interesantă asupra purtării tocurilor, încadrându-i în sisteme semiotice, ca semnale sexuale. Acelaşi autor vorbeşte despre natura lor fetişistă, pornind de la ideea istoricului de modă, Valerie Steele, care menţionează că „toţi suntem fetişişti, până la un anumit punct, iar linia dintre „normalitate” şi „anormalitate” în practicile sexuale este vagă.” Un exemplu pertinent sunt creatorii de modă, care împrumută din elementele fetişiste: tocuri foarte înalte – cunoscute sub numele de „stiletto”, corsete, costume din latex. Conotaţiile fetişiste aduc aminte şi de modelul de „transfer” al lui Sigmund Freud, care vede în tocurile înalte un simbol falic. În termeni freudieni, fetişul este un substitut pentru falusul feminin, iar anumite obiecte care reprezintă penisul ca simbol, pot fi alese ca înlocuitor al falusului lipsă al femeii.

Treptat, tocurile au fost înlăturate de ideologii care încurajau îmbrăcămintea naturală, modestia, precum „Victorian dress reform” şi înfiinţarea „Rational Dress Society” în 1881, menită să atragă atenţia asupra vestimentaţiei care împovăra corpul: încorsetarea strânsă, tocurile foarte înalte, crinolinele.

Cu toate acestea, tocurile revin în mod constant în modă, iar în prezent sunt purtate chiar şi de bărbaţi. Deşi am fi tentaţi să credem că este „natural” pentru femei să poarte tocuri, în realitate însă clasificarea articolelor de îmbrăcăminte în termeni de gen este mai degrabă o problemă ce ţine de convenţiile istorice, şi nu de „naturaleţe”. În secolul XVII tocurile erau accesorii purtate doar de nobili şi aristocraţi, un gest pe care îl considerau „normal” în acea perioadă. De altfel, Luduvic al XIV-lea, regele Franţei purta tocuri pentru a-şi masca înălţimea modestă. Acesta a constituit motivul pentru care regele a decretat ca „les talons rouge” să fie purtate doar de nobilime si să nu depăşească înălţimea celor purtate de rege, de 5 inchi.

Mai mult, dacă avansăm discuţia, ajungem la concluzia că tocurile ar putea fi considerate un element masculin, şi nu feminin, întrucât adaugă înălţime, iar înălţimea este considerată în esenţă o trăsătură masculină. În zilele noastre observăm că înălţimea este o trăsătură extrem de apreciată de către bărbaţi, astfel încât politicienii sau persoanele publice cu statură mică sunt mai puţin apreciate decât omologii lor: cazurile politicienilor Emil Boc sau Nicolas Sarcoky. În ciuda faptului că unele voci afirmă că tocurile au fost purtate şi de bărbaţi, din cele mai vechi timpuri, diferenţa este vizbilă în zilele noastre: tocurile purtate în zilele noastre diferă de cele purtate de cowboy, fiind mult mai feminizaţi.

Precizam în rândurile anterioare faptul că moda este cea care „impune” şi în prezent purtarea tocurilor de către bărbaţi, dovadă fiind numeroasele articole de modă care au apărut recent, care subliniază sezonalitatea tocurilor, un „must have”, sau „trend” în garderoba masculină.

Răspunsul în faţa acestor practici vestimentare împrumutate din garderoba feminină ar putea veni din partea antropologistului Desmond Morris. În concepţia sa, specia umană este neofilă (veşnic în căutarea noului) şi neotenică (cu dorinţa de a rămâne tânăr), trăsături speculate şi de industria modei.

Din acest punct de vedere purtarea anumitor accesorii de vestimentaţie trebuie interpretată în termeni de neotenie: blugii „skinny”, foarte mulaţi pe picioare, purtaţi atât de femei, cât şi de bărbaţi sugerează o netezime, întindere artificală a pielii, în acelaşi timp, tocurile, care dau fermitate piciorului, conturează gambele şi încheieturile, sunt semnale ale neoteniei.

Vă promiteam zilele trecute un „to be continued” la postul meu despre „corpul îmbrăcat”. Vorbim astăzi despre corset şi lucruri din culise pe care sunt convinsă că abia aşteptati să le aflati.

De-a lungul istoriei, corsetul a avut un rol crucial, ajutându-le pe femei să-şi modeleze corpul în funcţie de formele dezirabile social la un moment dat. În secolul XVIII corsetul începe să capete conotaţii sexuale, întrucât crea forma de clepsidră a corpului, atrăgând atenţia asupra sânilor şi coapselor. Corsetul a fost privit multă vreme ca fiind un simbol al statusului social, întrucât purtarea unui articol vestimentar atât de strâmt făcea imposibilă orice activitate pro

ductivă. Pentru femei era o formă de a marca bunăstarea soţului, care îşi permitea asemenea ornamente. Multi critici sociali, printre care şi Thorstein Veblen preciza că funcţia de constrângere a vestimentaţiei marchează incapacitatea corpului de a executa munci fizice, dar în acelaşi timp subliniază şi prestigiul social: oanoarea este cu atât mai mare cu cât incapacităţile fizice induse de haine sunt mai vizibile.

David Kunzle, care a scris despre practicile modelării corpului, în special despre încorsetare foloseşte termenul de fetişism pentru a sugera ataşamentul faţă de obiectele care intră în contact cu zonele erogene ale corpului feminin. Acelaşi autor interpretează încorsetarea strânsă ca fiind o strategie raţională şi intenţionată, susţinând ca ar putea fi considerată o limitare a sexualităţii femeilor, ca un protest al acestora împotriva vieţii pe care erau constrânse să o trăiască: sarcini continue şi creşterea copiilor.

Aşadar, deşi încorsetarea poate părea la început o practică de neînţeles, poate fi interpretată ca instanţă de utilizare a corpului ca o resursă pentru atingerea unor scopuri, în cazul în care „proprietarul” corpului nu dispune de resurse alternative. Deşi nu împărtăşeşte ideea despre fetişism alăturată corsetului, autoarea Valerie Steele consideră că vestimentaţia împorăvătoare a femeilor (încorsetarea strânsă, turnura) este un simbol al oprimării acestora, dar care a fost transformată treptat în „simboluri ale dominaţiei asupra bărbaţilor”.

Contrar practicilor de modelare a corpului, autorii acelor vremuri vorbesc despre faptul că îmbrăcămintea trebuie să urmeze liniile naturale ale corpului, şi nu să le deformeze. Peter Corrigan, un important scriitor despre artă menţiona în cartea sa, “The dressed society. Clothing, the Body and Some Meanings of the World”, că  “îmbrăcămintea nu ar trebui să deformze corpul, ci să urmeze liniil enaturale ale acestuia. Nimic nu este mai frumos decât linia naturală a corpului uman, şi prin urmare să o strici prin încorsetarea strânsă sau tocuri, …sau orice alte excrescenţe fără sens, este contrar bunului simţ şi artei”

Deşi mulţi specialişti insistă asupra efectelor negative pe care corsetul le poate avea asupra organelor interne, multe femei acceptă să îl poarte şi în prezent. Este şi cazul americancei Cathie Jung, în vârstă de 73 de ani, care a intrat în Cartea Recordurilor, după ce ajuns la circumferinţa de 38 de cm în talie. Odată cu schimbarea mentalităţilor, corsetul s-a repoziţionat în prezent ca un accesoriu la modă, înlocuind conotaţiile de oprimare a femeilor şi fiind mai degrabă considerat un simbol al feminităţii.

                                                   Cathie Jung

Am remarcat că în societatea modernă se conturează două aspecte: modelarea unei anumite forme a corpului, în funcţie de tendinţele modei, apariţia unor termeni în moda autohtonă care fac trimiteri la siluetele „de sezon”, ca fiind cele dezirabile (vezi exprimările de genul „sezonul acesta se poartă…”), iar cea de-a doua tentinţă se referă la importanţa relaţiei dintre corpul individual şi cel social, investirea în hainele de „firmă”, ca mărci ale identităţii, adoptarea unor stiluri vestimentare vanitoase, care pun accentul pe „etichetă”

Corpul acoperit de haine semnifică o opoziţie cu corpul gol, dar implicit şi viceversa. Una dintre numeroasele teorii care au încercat să explice gestul acoperirii corpului este cea a “ruşinii”, teorie răspândită mai ales în secolele XVIII-XIX. Cu alte cuvinte, ne acoperim corpul din decenţă, din ruşinea faţă de goliciune, de senzualitate. Această teorie a dat naştere la teoria “indecenţei”, potrivit căreia hainele ar avea de fapt rolul de a descoperi corpul, şi nu de a-i acoperi goliciunea. Perspectiva coincide cu cea al lui Flugel, din lucrarea The Psychology of Clothes, conform căreia îmbrăcămintea ar avea semnificaţii ambivalente: hainele acoperă corpul, dar în acelaşi timp atrag atenţia asupra lui. O altă teorie, cea a „consumului prin transfer” a lui Thorstein Veblen vorbeşte despre faptul că femeia este cea care preia prin transfer, nevoia bărbatului de a afişa prin opulenţă, consumul ostentativ. În special în secolele XVII-XVIII, femeile din clasele aristocratice sunt cele care afişează în mod ostentativ bunăstarea şi bogăţia, prin felul în care se îmbracă. Numită teoria „trickle-down”, această teorie, a vestimentaţiei ca marcă a statutului social, a fost acceptată şi de autorul Pierre Bourdieu, care preciza în cartea sa, „La Distinction. Critique sociale du jugement” că vestimentaţia, alături de preferinţele în pictură sau muzică reprezintă „oportunităţi de relevare a poziţiei sociale pe care individul o ocupă în cadrul societăţii.”

Alte puncte de vedere fac corelaţii între atitudinile sexuale şi îmbrăcăminte. Numeroşi autori au conturat idei despre haine ca fiind un stimulent sexual, explicând astfel efectul de feminizare a modei, început la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Să ne concentrăm atenţia asupra câtorva articole de vestimentaţie care i-au făcut pe unii autori să facă astfel de analogii: corsetul şi pantofii cu toc.

To be continued…

 Obsesiile legate de hrănirea sănătoasă, efectuarea exerciţiilor fizice, înfometarea, supleţea devenită un semn distinctiv într-o societate a supra-consumului, toate acestea fac parte din obsesiile contemporane legate de grija faţă de sine. Nevoia individului de a se distinge dintre ceilalţi conduce spre cultivarea excesivă a formei sale fizice. Un corp supraponderal este asociat de cele mai multe ori cu ideea că individul este singurul responsabil de înfăţişarea lui, că nu s-a preocupat de îngrijirea lui. Zvelteţea este un imperativ care nu mai este dictat doar de modă, ci şi de sănătate.

Dusă la extrem, această grijă faţă de propriul corp se concentrează în chirurgia estetică. Iniţial, chirurgia estetică a apărut dintr-o necesitate practică – de a reda autonomia şi capacitatea de a munci corpurilor mutilate de accidente şi de război, fiind  introdusă în 1919 în spitalele militare din Franţa, de către doctorul Raymond Passot. Astăzi, operaţiile estetice şi-au pierdut caracterul strict reparator, fiind invocate motive precum echilibrul, confortul, egalitatea de şanse pe piaţa muncii sau longevitatea artistică a starurilor – vezi cazurile cântăreţei Cher, care a renunţat la câteva coaste pentru a-şi ridica talia, sau a actriţei Marlene Dietrich, care şi-a scos măselele de minte, pentru a avea obraji subţiri

Indivizii, în special femeile sunt somate să urmeze diete alimentare, să recurgă la înfometare, să practice diferite sporturi care se reinventează fără încetare, de la clasicul aerobic, până la stretching, sau kangoo jumps şi aqua running. Cultul grijii faţă de propriul corp implică atât sacrificii materiale, cât şi de ordin etic, întrucât suntem zilnic bombardaţi cu mesaje mediatice de tipul „Ai grijă de tine”.

Conceptul „grijii faţă de corp este cultivat excesiv în societatea contemporană. Din cauza influenţei tot mai mari a mass-media şi a simbolurilor mediatice, corpul suferă o transformare radicală în societăţile moderne. El devine un obiect de consum, un produs care trebuie pus în valoare prin diferite mijloace. Astfel, imaginea pe care postmodernitatea o are despre corp impune un standard şi mai înalt asupra corpului.

Corpul este elementul cheie în lipsa căruia comercializarea produselor care promit tinereţea veşnică (de la clasicele farduri, până la produse anti-celulitice şi aparate sofisticate de slăbit) ar înceta. În esenţă, dupa cum spunea si autorul Jean Baudrillard, individul trebuie „să se considere pe sine obiect, cel mai frumos dintre obiecte, cel mai preţios material de schimb, pentru ca un proces economic de rentabilizare să se poată institui la nivelul corpului deconstruit, al sexualităţii deconstruite”.

 

Etichete:

Let’s talk about

noiembrie 2020
L M M J V S D
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30  
Bloguri, Bloggeri si Cititori
Make Up Blogs