bohemma creative arts

Archive for septembrie 28th, 2011

Încălţămintea în general a fost considerată de-a lungul timpului un marcator al genului, etniei, clasei sociale şi atât piciorul, cât şi pantoful au fost înzestrate cu simboluri ale fertilităţii, de unde şi obiceiul englezilor de a lega pantofi de maşina proaspăt căsătoriţilor.

V-aţi gândit vreodată că pantofii cu toc au o vârstă, să-i spunem…venerabilă? Mai exact de sute de ani. În 1494, Piero Casola este cel care scrie pentru prima dată despre pantofii cu platformă, o modă introdusă de curtezanele de la Veneţia. Denumiţi „zoccoli”, aceste piese vestimentare au fost „importate” din Turcia, unde iniţial erau folosite de femei pentru a evita contactul cu murdăria sau apa din băile publice. În Spania apar în secolul XV şi erau cunoscuţi sub termenul de „los chapines” sau „tapines”. Din Spania, „chapines” ajung în Anglia sub denumirea „chopines”, unde vor atinge înălţimea de douăzeci şi patru  de inci.

Iniţial, pantofii cu toc erau un simbol al statutului social, doar femeile care proveneau din clasa superioară îi puteau purta. De altfel, jocul de cuvinte „well-heeled” devenise sinonim cu bunăstarea materială. Plin de contradicţii, tocul inhibă, în mod paradoxal mişcarea, dar o creşte, cel puţin în aparenţă, prin crearea iluziei de viteză, de unde şi asemănările femeii cu un animal de pradă. Mulţi observatori ai fenomenului modei oferă şi alte interpretări ale purtării pantofilor cu toc, subliniind conotaţiile sexuale. Tocurile forţează corpul să adopte o anumită statură, spatele arcuit, accentuând fesele şi sânii, conturând gamba şi încheieturile piciorului.

Mulţi semioticieni, printre care şi Marcel Danesi oferă o perspectivă interesantă asupra purtării tocurilor, încadrându-i în sisteme semiotice, ca semnale sexuale. Acelaşi autor vorbeşte despre natura lor fetişistă, pornind de la ideea istoricului de modă, Valerie Steele, care menţionează că „toţi suntem fetişişti, până la un anumit punct, iar linia dintre „normalitate” şi „anormalitate” în practicile sexuale este vagă.” Un exemplu pertinent sunt creatorii de modă, care împrumută din elementele fetişiste: tocuri foarte înalte – cunoscute sub numele de „stiletto”, corsete, costume din latex. Conotaţiile fetişiste aduc aminte şi de modelul de „transfer” al lui Sigmund Freud, care vede în tocurile înalte un simbol falic. În termeni freudieni, fetişul este un substitut pentru falusul feminin, iar anumite obiecte care reprezintă penisul ca simbol, pot fi alese ca înlocuitor al falusului lipsă al femeii.

Treptat, tocurile au fost înlăturate de ideologii care încurajau îmbrăcămintea naturală, modestia, precum „Victorian dress reform” şi înfiinţarea „Rational Dress Society” în 1881, menită să atragă atenţia asupra vestimentaţiei care împovăra corpul: încorsetarea strânsă, tocurile foarte înalte, crinolinele.

Cu toate acestea, tocurile revin în mod constant în modă, iar în prezent sunt purtate chiar şi de bărbaţi. Deşi am fi tentaţi să credem că este „natural” pentru femei să poarte tocuri, în realitate însă clasificarea articolelor de îmbrăcăminte în termeni de gen este mai degrabă o problemă ce ţine de convenţiile istorice, şi nu de „naturaleţe”. În secolul XVII tocurile erau accesorii purtate doar de nobili şi aristocraţi, un gest pe care îl considerau „normal” în acea perioadă. De altfel, Luduvic al XIV-lea, regele Franţei purta tocuri pentru a-şi masca înălţimea modestă. Acesta a constituit motivul pentru care regele a decretat ca „les talons rouge” să fie purtate doar de nobilime si să nu depăşească înălţimea celor purtate de rege, de 5 inchi.

Mai mult, dacă avansăm discuţia, ajungem la concluzia că tocurile ar putea fi considerate un element masculin, şi nu feminin, întrucât adaugă înălţime, iar înălţimea este considerată în esenţă o trăsătură masculină. În zilele noastre observăm că înălţimea este o trăsătură extrem de apreciată de către bărbaţi, astfel încât politicienii sau persoanele publice cu statură mică sunt mai puţin apreciate decât omologii lor: cazurile politicienilor Emil Boc sau Nicolas Sarcoky. În ciuda faptului că unele voci afirmă că tocurile au fost purtate şi de bărbaţi, din cele mai vechi timpuri, diferenţa este vizbilă în zilele noastre: tocurile purtate în zilele noastre diferă de cele purtate de cowboy, fiind mult mai feminizaţi.

Precizam în rândurile anterioare faptul că moda este cea care „impune” şi în prezent purtarea tocurilor de către bărbaţi, dovadă fiind numeroasele articole de modă care au apărut recent, care subliniază sezonalitatea tocurilor, un „must have”, sau „trend” în garderoba masculină.

Răspunsul în faţa acestor practici vestimentare împrumutate din garderoba feminină ar putea veni din partea antropologistului Desmond Morris. În concepţia sa, specia umană este neofilă (veşnic în căutarea noului) şi neotenică (cu dorinţa de a rămâne tânăr), trăsături speculate şi de industria modei.

Din acest punct de vedere purtarea anumitor accesorii de vestimentaţie trebuie interpretată în termeni de neotenie: blugii „skinny”, foarte mulaţi pe picioare, purtaţi atât de femei, cât şi de bărbaţi sugerează o netezime, întindere artificală a pielii, în acelaşi timp, tocurile, care dau fermitate piciorului, conturează gambele şi încheieturile, sunt semnale ale neoteniei.

Reclame

Vă promiteam zilele trecute un „to be continued” la postul meu despre „corpul îmbrăcat”. Vorbim astăzi despre corset şi lucruri din culise pe care sunt convinsă că abia aşteptati să le aflati.

De-a lungul istoriei, corsetul a avut un rol crucial, ajutându-le pe femei să-şi modeleze corpul în funcţie de formele dezirabile social la un moment dat. În secolul XVIII corsetul începe să capete conotaţii sexuale, întrucât crea forma de clepsidră a corpului, atrăgând atenţia asupra sânilor şi coapselor. Corsetul a fost privit multă vreme ca fiind un simbol al statusului social, întrucât purtarea unui articol vestimentar atât de strâmt făcea imposibilă orice activitate pro

ductivă. Pentru femei era o formă de a marca bunăstarea soţului, care îşi permitea asemenea ornamente. Multi critici sociali, printre care şi Thorstein Veblen preciza că funcţia de constrângere a vestimentaţiei marchează incapacitatea corpului de a executa munci fizice, dar în acelaşi timp subliniază şi prestigiul social: oanoarea este cu atât mai mare cu cât incapacităţile fizice induse de haine sunt mai vizibile.

David Kunzle, care a scris despre practicile modelării corpului, în special despre încorsetare foloseşte termenul de fetişism pentru a sugera ataşamentul faţă de obiectele care intră în contact cu zonele erogene ale corpului feminin. Acelaşi autor interpretează încorsetarea strânsă ca fiind o strategie raţională şi intenţionată, susţinând ca ar putea fi considerată o limitare a sexualităţii femeilor, ca un protest al acestora împotriva vieţii pe care erau constrânse să o trăiască: sarcini continue şi creşterea copiilor.

Aşadar, deşi încorsetarea poate părea la început o practică de neînţeles, poate fi interpretată ca instanţă de utilizare a corpului ca o resursă pentru atingerea unor scopuri, în cazul în care „proprietarul” corpului nu dispune de resurse alternative. Deşi nu împărtăşeşte ideea despre fetişism alăturată corsetului, autoarea Valerie Steele consideră că vestimentaţia împorăvătoare a femeilor (încorsetarea strânsă, turnura) este un simbol al oprimării acestora, dar care a fost transformată treptat în „simboluri ale dominaţiei asupra bărbaţilor”.

Contrar practicilor de modelare a corpului, autorii acelor vremuri vorbesc despre faptul că îmbrăcămintea trebuie să urmeze liniile naturale ale corpului, şi nu să le deformeze. Peter Corrigan, un important scriitor despre artă menţiona în cartea sa, “The dressed society. Clothing, the Body and Some Meanings of the World”, că  “îmbrăcămintea nu ar trebui să deformze corpul, ci să urmeze liniil enaturale ale acestuia. Nimic nu este mai frumos decât linia naturală a corpului uman, şi prin urmare să o strici prin încorsetarea strânsă sau tocuri, …sau orice alte excrescenţe fără sens, este contrar bunului simţ şi artei”

Deşi mulţi specialişti insistă asupra efectelor negative pe care corsetul le poate avea asupra organelor interne, multe femei acceptă să îl poarte şi în prezent. Este şi cazul americancei Cathie Jung, în vârstă de 73 de ani, care a intrat în Cartea Recordurilor, după ce ajuns la circumferinţa de 38 de cm în talie. Odată cu schimbarea mentalităţilor, corsetul s-a repoziţionat în prezent ca un accesoriu la modă, înlocuind conotaţiile de oprimare a femeilor şi fiind mai degrabă considerat un simbol al feminităţii.

                                                   Cathie Jung

Let’s talk about

septembrie 2011
L M M J V S D
    oct. »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930  
Bloguri, Bloggeri si Cititori
Make Up Blogs
Reclame