bohemma creative arts

Archive for Septembrie 2011

Pentru necunoscători, Mad Men este un serial produs de americanul Matthew Weiner, care evoca America anilor 60. Până în prezent serialul a strâns 13 Emmy și 4 Golden Globes. Mad Men vorbește despre  principalii jucători din lumea publicității, domeniu exclusiv masculin în anii 60, exploatând în același timp fenomenul inegalității dintre femei și bărbați, al misoginismului și adulterului duse la extrem. Impactul vizual este impresionant, dar serialul excelează și la capitolul replici, distribuție și joc actoricesc.  


 Niciun serial de televiziune nu reuseste să surprindă atât de veridic lumea patriarhală în care femeile erau constrânse să trăiască. În mod paradoxal, Don Draper, mosoginul „de serviciu” al serialului reușește să intre în grațiile publicului, în ciuda comportamentului față de femeile din viața lui (a se revedea scenele în care Don Drapper este întâmpinat de secretară înainte să între în birou și acesta își aruncă pălăria și haina în brațele ei, folosind-o pe post de curier).   
 
 Revenind însă la impactul vizual pe care îl menționam mai sus, serialul a atras atenția multor actori din industria modei, fiind un adevărat trend setter în materie de modă, make-up și atitudine. Serialul celebrează feminitatea, eleganța clasică a acelor ani, dar și femeile cu forme, în detrimentul celor costelive din zilele noastre. Ce-i drept, o mare parte din „vină”a avut-o și Christina Hendricks, actrița care joacă în rolul secretarei Joan Holloway, care a fost desemnată cea mai sexy femeie din lume.
 
 Toți ochii se îndreaptă către Janie Bryant, designerul care a făcut ca eleganța ținutelor din anii 60 să fie din nou la modă și în prezent. Siluete voluptoase, talii bine marcate, mănuși, coafuri elegante, ochi perfect conturați și nelipsitele buze roșii, toate sunt detalii care fac parte din amprenta încă vizibilă pe care au lăsat-o anii 60. 
 


Stilul vestimentar din Mad Men este un exemplul clar care demonstrează autenticitatea teoriei puțin înseamnă mult, mai ales în materie de culori, forme și modele. Minimalismul este cuvântul de bază în ceea ce privește stilul vestimentar masculin: costume elegante, cămăși albe, croială clasică, culori închise și cravate cu modele simple.

În ceea ce privește sexul frumos, totul se concentrează în jurul celor trei figuri feminine centrale: Betty, Peggy și Joan.  Vorbim despre rochii și fuste cu volum, motive florale, rochii cu talie înaltă, iar ca accesorii perlele și ochelarii de soare cateye-toate asortate la grația și finețea feminină. 
 

 

 

 

 

 

 

 

 

Încă de la apariția primului sezon din Mad Men în 2007, anunturile prin care designerii își făceau cunoscute noile colecții inspirate din celebrul serial nu au mai contenit.  Și exemplele sunt numeroase: Banana Republic, LaChatterie, Prada, Nina Ricci, Louis Vuitton.  

Mă pregăteam azi să încep articolul de faţă și … da, recunosc, am vrut să abandonez, gândindu-mă că nu voi avea destule exemple ca să va demontrez că simplitatea și naturalețea sunt atuurile unei femei. Pregătindu-mi documentația pentru materialul de față, am descoperit că exemplele pe care le-am precizat anterior sunt din ce în ce mai prezente în lumea celebrităților. 

Cunoscute mai ales pentru carierele în film sau muzică, „exemplele” mele impresionează pe covorul roșu prin simplitatea și naturalețea pe care o aleg în materie de make-up. Vorbim despre Charlize Theron,  Angelina Jolie, Scarlett Johansson si Jenifer Aniston si lista sigur poate continua. Deși, cel puțin aparent, vedetele par să exagereze cu machiajul, treptat au început să își facă apariția alternative care evocă simplitatea. 
 
 Pentru a obține un aspect fresh, ai nevoie doar de câteva ingrediente de bază: fond de ten, mascara, câteva culori și nelipsitul ruj.
 
 Cu toate tânjim să avem un ten fără imperfecțiuni, iar celebritățile noastre par să fi aflat deja secretul. Dacă îți dorești un ten sănătos și strălucitor, atunci optează pentru un fond de ten compact, pentru tenul gras, și unul fluid, pentru piele uscată. Ține cont de culoarea pielii, atunci când îți alegi fondul de ten, dar și de anotimp: s-ar putea să ai nevoie de o nuanța ceva mai închisă în sezoanele calde. Ai grijă să retusezi imperfecțiunile, apoi fixează baza cu pudra. 
 
 Pentru ochi adu-ți aminte ceea ce ți-ai propus: naturalețe și simplitate, așa că nu exagera prin culori. Optează pentru farduri cremoase, în nuanțe calde și cantități mici. Îți poți accentuă privirea cu eyeliner discret, pe care îl aplici pornind de la jumătatea externă a pleoapei. La final aplică mascara negru sau maro. Completează-ți look-ul folosind culori în tonuri naturale pentru buze, sau pur și simplu hidrateză-le cu balsam de buze. Te poți inspira din fotografiile cu Angelina Jolie si Scarlett Johansson: deși faimoase pentru buzele lor senzuale, actrițele nu folosesc niciodată culori stridente. Încheie prin a adăuga puțină culoare pomeților, ținând cont de armonia dintre culori. 

Tips: priviți cu atenție vedetele din poză. Fiecare a fost înzestrată cu o trăsătură facialăfrumoasă, fie că vorbim despre ochi, buze sau pomeți. Acesta este și trucul pe care mizează, evidențiază prin machiaj caracteristica facială, pentru a o pune și mai mult în valoare și pentru a accentua astfel trăsăturile frumoase ale chipului. Așa că nu vă mirați dacă vi se pare că în toate pozele celebritățile parcă ar concura la capitolul „cei mai frumoși ochi” sau „cele mai senzuale buze”. 

Nu uita: moderația este cuvântul de bază pentru look-ul natural. 
 

 

 Mi se pare mie sau toată lumea a inclus în vocabular “vintage”, “oldies”, “good old days”, “retro”. Febra m-a cuprins şi pe mine, aşa că mi-am facut cuminte temele si am deschis manualele de beauty de acum 50 de ani. Ia să vedem, ce scria la carte ?

  1. Key words: sex appeal, personalitate, glamour
  2. Fashion icon : definetely Marilyn Monroe
  3. Make-up tips: eyeliner din plin, gene îndrăzneţe, curbate, nelipsitul ruj rosu, blush subtil

Ce-i drept, fiecare perioadă a avut particularitățile sale în materie de machiaj, punându-și  semnătura în tehnicile de aplicare a rujului, în machiajul ochilor și al pomeților. Modificările survenite în stilurile de machiaj au făcut că produsele cosmetice să evolueze în timp și să devină ceea ce sunt ele în zilele noastre. Mulţi nostalgici ai vremii, printre care mă număr si eu J, încearcă să recreeze prin formă și culoarea frumusețea acelor ani.

Deși femeile nu se bucurau de prea multe drepturi civile și se luptau cu bărbații pentru a dobândi statut economic, feminitatea nu a fost niciodată mai îndrăzneață ca în acea perioadă. Marilyn Monroe, Audrey Hepburn, Greta Garbo sunt doar câteva dintre numele celebre care ne fac să ne gândim cu drag la vremurile trecute.

Recapitulăm, de ce avem nevoie pentru un look a la anii 50?

Fața: începeți prin a aplică fondul de ten, fie cu pensula, fie cu un burete ușor umezit, evident acoperiți imperfecțiunile cu anticearcăn/corector, după caz. Fixați fondul de ten cu pudra. Tips: folosiți cremă iluminatoare pentru a creă o față luminoasă și nu uitați de aluniță pe care o avea Marilyn-o puteți realiză cu ajutorul unui creion dermatograf maro. Aveți însă grijă la formă și mărime. Nu exagerați.

Sprâncenele: în anii 50 se poartă sprâncenele angulare, pe care le puteți modela folosind gel de sprâncene și creion . Atenție: culoarea trebuie să fie cel puțin asemănătoare cu cea naturală a firelor de păr, altfel veți obține un look vulgar, un rezultat departe de cel pe care vi-l doriți. Tips: încercați să ridicați prin periaj firele de păr pornind din jumătatea exterioară a sprâncenei, creând aspect ușor angular, folosiți-va de gel și creion pentru sprâncene pentru a umple spațiile goale și a crea formă dorită.

Ochii: optați pentru culori neutre, deschise, nimic strident, folosiți-vă de tonuri ușor mai închise pentru a crea umbre, aplicati un fard ușor lucios pe mijlocul pleoapei. În anii 50 se poartă „aripioarele” sau „ochii de pisică”. Vorbim despre tuș negru, eyeliner și gene false.

Tips:”codițelele” le puteti realiza prin mai multe metode: 

  1. creion dermatograf negru, cu ajutorul căruia trasați o linie neagră, subțire, începând de la mijlocul pleopei către exterior (și nu invers), urmărind linia naturală a genelor;
  2. tuș lichis, este cel mai la îndemână, dar aveți grijă la calitate: se poate usca, dând un aspect nu tocami plăcut;
  3. tuș gel- folosiți o pensulă potrivită ca mărime și grosime, pentru a da forma dorită

Dacă nu tolerați genele false, puteti realiza aceeași privire irezistibilă folosind clește de gene și rimmel cu proprietăți de alungire/curbare.

Pomeții: conturați pomeții cu nuanțe de roz nud. Tips: apelați oricând la farduri cremoase, în nuanțe calde, strălucitoare. Dau un aspect sănătos, natural pielii.

 Buzele: piesa de rezistentă a oricărui look a la anii 50 sunt cu siguranță buzele roșii. Urmăriți forma naturală a buzelor folosind creion de buze în aceeași nuanță cu cea a rujului, apoi umpleți spațiul gol cu nuanta de roșu pe care ati ales-o. Tips: cu ajutorul creionului, conturați linia buzei superioare, dând o formă ușor arcuită.

 Succes!

Încălţămintea în general a fost considerată de-a lungul timpului un marcator al genului, etniei, clasei sociale şi atât piciorul, cât şi pantoful au fost înzestrate cu simboluri ale fertilităţii, de unde şi obiceiul englezilor de a lega pantofi de maşina proaspăt căsătoriţilor.

V-aţi gândit vreodată că pantofii cu toc au o vârstă, să-i spunem…venerabilă? Mai exact de sute de ani. În 1494, Piero Casola este cel care scrie pentru prima dată despre pantofii cu platformă, o modă introdusă de curtezanele de la Veneţia. Denumiţi „zoccoli”, aceste piese vestimentare au fost „importate” din Turcia, unde iniţial erau folosite de femei pentru a evita contactul cu murdăria sau apa din băile publice. În Spania apar în secolul XV şi erau cunoscuţi sub termenul de „los chapines” sau „tapines”. Din Spania, „chapines” ajung în Anglia sub denumirea „chopines”, unde vor atinge înălţimea de douăzeci şi patru  de inci.

Iniţial, pantofii cu toc erau un simbol al statutului social, doar femeile care proveneau din clasa superioară îi puteau purta. De altfel, jocul de cuvinte „well-heeled” devenise sinonim cu bunăstarea materială. Plin de contradicţii, tocul inhibă, în mod paradoxal mişcarea, dar o creşte, cel puţin în aparenţă, prin crearea iluziei de viteză, de unde şi asemănările femeii cu un animal de pradă. Mulţi observatori ai fenomenului modei oferă şi alte interpretări ale purtării pantofilor cu toc, subliniind conotaţiile sexuale. Tocurile forţează corpul să adopte o anumită statură, spatele arcuit, accentuând fesele şi sânii, conturând gamba şi încheieturile piciorului.

Mulţi semioticieni, printre care şi Marcel Danesi oferă o perspectivă interesantă asupra purtării tocurilor, încadrându-i în sisteme semiotice, ca semnale sexuale. Acelaşi autor vorbeşte despre natura lor fetişistă, pornind de la ideea istoricului de modă, Valerie Steele, care menţionează că „toţi suntem fetişişti, până la un anumit punct, iar linia dintre „normalitate” şi „anormalitate” în practicile sexuale este vagă.” Un exemplu pertinent sunt creatorii de modă, care împrumută din elementele fetişiste: tocuri foarte înalte – cunoscute sub numele de „stiletto”, corsete, costume din latex. Conotaţiile fetişiste aduc aminte şi de modelul de „transfer” al lui Sigmund Freud, care vede în tocurile înalte un simbol falic. În termeni freudieni, fetişul este un substitut pentru falusul feminin, iar anumite obiecte care reprezintă penisul ca simbol, pot fi alese ca înlocuitor al falusului lipsă al femeii.

Treptat, tocurile au fost înlăturate de ideologii care încurajau îmbrăcămintea naturală, modestia, precum „Victorian dress reform” şi înfiinţarea „Rational Dress Society” în 1881, menită să atragă atenţia asupra vestimentaţiei care împovăra corpul: încorsetarea strânsă, tocurile foarte înalte, crinolinele.

Cu toate acestea, tocurile revin în mod constant în modă, iar în prezent sunt purtate chiar şi de bărbaţi. Deşi am fi tentaţi să credem că este „natural” pentru femei să poarte tocuri, în realitate însă clasificarea articolelor de îmbrăcăminte în termeni de gen este mai degrabă o problemă ce ţine de convenţiile istorice, şi nu de „naturaleţe”. În secolul XVII tocurile erau accesorii purtate doar de nobili şi aristocraţi, un gest pe care îl considerau „normal” în acea perioadă. De altfel, Luduvic al XIV-lea, regele Franţei purta tocuri pentru a-şi masca înălţimea modestă. Acesta a constituit motivul pentru care regele a decretat ca „les talons rouge” să fie purtate doar de nobilime si să nu depăşească înălţimea celor purtate de rege, de 5 inchi.

Mai mult, dacă avansăm discuţia, ajungem la concluzia că tocurile ar putea fi considerate un element masculin, şi nu feminin, întrucât adaugă înălţime, iar înălţimea este considerată în esenţă o trăsătură masculină. În zilele noastre observăm că înălţimea este o trăsătură extrem de apreciată de către bărbaţi, astfel încât politicienii sau persoanele publice cu statură mică sunt mai puţin apreciate decât omologii lor: cazurile politicienilor Emil Boc sau Nicolas Sarcoky. În ciuda faptului că unele voci afirmă că tocurile au fost purtate şi de bărbaţi, din cele mai vechi timpuri, diferenţa este vizbilă în zilele noastre: tocurile purtate în zilele noastre diferă de cele purtate de cowboy, fiind mult mai feminizaţi.

Precizam în rândurile anterioare faptul că moda este cea care „impune” şi în prezent purtarea tocurilor de către bărbaţi, dovadă fiind numeroasele articole de modă care au apărut recent, care subliniază sezonalitatea tocurilor, un „must have”, sau „trend” în garderoba masculină.

Răspunsul în faţa acestor practici vestimentare împrumutate din garderoba feminină ar putea veni din partea antropologistului Desmond Morris. În concepţia sa, specia umană este neofilă (veşnic în căutarea noului) şi neotenică (cu dorinţa de a rămâne tânăr), trăsături speculate şi de industria modei.

Din acest punct de vedere purtarea anumitor accesorii de vestimentaţie trebuie interpretată în termeni de neotenie: blugii „skinny”, foarte mulaţi pe picioare, purtaţi atât de femei, cât şi de bărbaţi sugerează o netezime, întindere artificală a pielii, în acelaşi timp, tocurile, care dau fermitate piciorului, conturează gambele şi încheieturile, sunt semnale ale neoteniei.

Vă promiteam zilele trecute un „to be continued” la postul meu despre „corpul îmbrăcat”. Vorbim astăzi despre corset şi lucruri din culise pe care sunt convinsă că abia aşteptati să le aflati.

De-a lungul istoriei, corsetul a avut un rol crucial, ajutându-le pe femei să-şi modeleze corpul în funcţie de formele dezirabile social la un moment dat. În secolul XVIII corsetul începe să capete conotaţii sexuale, întrucât crea forma de clepsidră a corpului, atrăgând atenţia asupra sânilor şi coapselor. Corsetul a fost privit multă vreme ca fiind un simbol al statusului social, întrucât purtarea unui articol vestimentar atât de strâmt făcea imposibilă orice activitate pro

ductivă. Pentru femei era o formă de a marca bunăstarea soţului, care îşi permitea asemenea ornamente. Multi critici sociali, printre care şi Thorstein Veblen preciza că funcţia de constrângere a vestimentaţiei marchează incapacitatea corpului de a executa munci fizice, dar în acelaşi timp subliniază şi prestigiul social: oanoarea este cu atât mai mare cu cât incapacităţile fizice induse de haine sunt mai vizibile.

David Kunzle, care a scris despre practicile modelării corpului, în special despre încorsetare foloseşte termenul de fetişism pentru a sugera ataşamentul faţă de obiectele care intră în contact cu zonele erogene ale corpului feminin. Acelaşi autor interpretează încorsetarea strânsă ca fiind o strategie raţională şi intenţionată, susţinând ca ar putea fi considerată o limitare a sexualităţii femeilor, ca un protest al acestora împotriva vieţii pe care erau constrânse să o trăiască: sarcini continue şi creşterea copiilor.

Aşadar, deşi încorsetarea poate părea la început o practică de neînţeles, poate fi interpretată ca instanţă de utilizare a corpului ca o resursă pentru atingerea unor scopuri, în cazul în care „proprietarul” corpului nu dispune de resurse alternative. Deşi nu împărtăşeşte ideea despre fetişism alăturată corsetului, autoarea Valerie Steele consideră că vestimentaţia împorăvătoare a femeilor (încorsetarea strânsă, turnura) este un simbol al oprimării acestora, dar care a fost transformată treptat în „simboluri ale dominaţiei asupra bărbaţilor”.

Contrar practicilor de modelare a corpului, autorii acelor vremuri vorbesc despre faptul că îmbrăcămintea trebuie să urmeze liniile naturale ale corpului, şi nu să le deformeze. Peter Corrigan, un important scriitor despre artă menţiona în cartea sa, “The dressed society. Clothing, the Body and Some Meanings of the World”, că  “îmbrăcămintea nu ar trebui să deformze corpul, ci să urmeze liniil enaturale ale acestuia. Nimic nu este mai frumos decât linia naturală a corpului uman, şi prin urmare să o strici prin încorsetarea strânsă sau tocuri, …sau orice alte excrescenţe fără sens, este contrar bunului simţ şi artei”

Deşi mulţi specialişti insistă asupra efectelor negative pe care corsetul le poate avea asupra organelor interne, multe femei acceptă să îl poarte şi în prezent. Este şi cazul americancei Cathie Jung, în vârstă de 73 de ani, care a intrat în Cartea Recordurilor, după ce ajuns la circumferinţa de 38 de cm în talie. Odată cu schimbarea mentalităţilor, corsetul s-a repoziţionat în prezent ca un accesoriu la modă, înlocuind conotaţiile de oprimare a femeilor şi fiind mai degrabă considerat un simbol al feminităţii.

                                                   Cathie Jung

Am remarcat că în societatea modernă se conturează două aspecte: modelarea unei anumite forme a corpului, în funcţie de tendinţele modei, apariţia unor termeni în moda autohtonă care fac trimiteri la siluetele „de sezon”, ca fiind cele dezirabile (vezi exprimările de genul „sezonul acesta se poartă…”), iar cea de-a doua tentinţă se referă la importanţa relaţiei dintre corpul individual şi cel social, investirea în hainele de „firmă”, ca mărci ale identităţii, adoptarea unor stiluri vestimentare vanitoase, care pun accentul pe „etichetă”

Corpul acoperit de haine semnifică o opoziţie cu corpul gol, dar implicit şi viceversa. Una dintre numeroasele teorii care au încercat să explice gestul acoperirii corpului este cea a “ruşinii”, teorie răspândită mai ales în secolele XVIII-XIX. Cu alte cuvinte, ne acoperim corpul din decenţă, din ruşinea faţă de goliciune, de senzualitate. Această teorie a dat naştere la teoria “indecenţei”, potrivit căreia hainele ar avea de fapt rolul de a descoperi corpul, şi nu de a-i acoperi goliciunea. Perspectiva coincide cu cea al lui Flugel, din lucrarea The Psychology of Clothes, conform căreia îmbrăcămintea ar avea semnificaţii ambivalente: hainele acoperă corpul, dar în acelaşi timp atrag atenţia asupra lui. O altă teorie, cea a „consumului prin transfer” a lui Thorstein Veblen vorbeşte despre faptul că femeia este cea care preia prin transfer, nevoia bărbatului de a afişa prin opulenţă, consumul ostentativ. În special în secolele XVII-XVIII, femeile din clasele aristocratice sunt cele care afişează în mod ostentativ bunăstarea şi bogăţia, prin felul în care se îmbracă. Numită teoria „trickle-down”, această teorie, a vestimentaţiei ca marcă a statutului social, a fost acceptată şi de autorul Pierre Bourdieu, care preciza în cartea sa, „La Distinction. Critique sociale du jugement” că vestimentaţia, alături de preferinţele în pictură sau muzică reprezintă „oportunităţi de relevare a poziţiei sociale pe care individul o ocupă în cadrul societăţii.”

Alte puncte de vedere fac corelaţii între atitudinile sexuale şi îmbrăcăminte. Numeroşi autori au conturat idei despre haine ca fiind un stimulent sexual, explicând astfel efectul de feminizare a modei, început la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Să ne concentrăm atenţia asupra câtorva articole de vestimentaţie care i-au făcut pe unii autori să facă astfel de analogii: corsetul şi pantofii cu toc.

To be continued…

 Obsesiile legate de hrănirea sănătoasă, efectuarea exerciţiilor fizice, înfometarea, supleţea devenită un semn distinctiv într-o societate a supra-consumului, toate acestea fac parte din obsesiile contemporane legate de grija faţă de sine. Nevoia individului de a se distinge dintre ceilalţi conduce spre cultivarea excesivă a formei sale fizice. Un corp supraponderal este asociat de cele mai multe ori cu ideea că individul este singurul responsabil de înfăţişarea lui, că nu s-a preocupat de îngrijirea lui. Zvelteţea este un imperativ care nu mai este dictat doar de modă, ci şi de sănătate.

Dusă la extrem, această grijă faţă de propriul corp se concentrează în chirurgia estetică. Iniţial, chirurgia estetică a apărut dintr-o necesitate practică – de a reda autonomia şi capacitatea de a munci corpurilor mutilate de accidente şi de război, fiind  introdusă în 1919 în spitalele militare din Franţa, de către doctorul Raymond Passot. Astăzi, operaţiile estetice şi-au pierdut caracterul strict reparator, fiind invocate motive precum echilibrul, confortul, egalitatea de şanse pe piaţa muncii sau longevitatea artistică a starurilor – vezi cazurile cântăreţei Cher, care a renunţat la câteva coaste pentru a-şi ridica talia, sau a actriţei Marlene Dietrich, care şi-a scos măselele de minte, pentru a avea obraji subţiri

Indivizii, în special femeile sunt somate să urmeze diete alimentare, să recurgă la înfometare, să practice diferite sporturi care se reinventează fără încetare, de la clasicul aerobic, până la stretching, sau kangoo jumps şi aqua running. Cultul grijii faţă de propriul corp implică atât sacrificii materiale, cât şi de ordin etic, întrucât suntem zilnic bombardaţi cu mesaje mediatice de tipul „Ai grijă de tine”.

Conceptul „grijii faţă de corp este cultivat excesiv în societatea contemporană. Din cauza influenţei tot mai mari a mass-media şi a simbolurilor mediatice, corpul suferă o transformare radicală în societăţile moderne. El devine un obiect de consum, un produs care trebuie pus în valoare prin diferite mijloace. Astfel, imaginea pe care postmodernitatea o are despre corp impune un standard şi mai înalt asupra corpului.

Corpul este elementul cheie în lipsa căruia comercializarea produselor care promit tinereţea veşnică (de la clasicele farduri, până la produse anti-celulitice şi aparate sofisticate de slăbit) ar înceta. În esenţă, dupa cum spunea si autorul Jean Baudrillard, individul trebuie „să se considere pe sine obiect, cel mai frumos dintre obiecte, cel mai preţios material de schimb, pentru ca un proces economic de rentabilizare să se poată institui la nivelul corpului deconstruit, al sexualităţii deconstruite”.

 

Etichete:

Let’s talk about

Septembrie 2011
L M M M V S D
    Oct »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930  
Bloguri, Bloggeri si Cititori
Make Up Blogs